La Fântâna din Poiana Ursului, apa mi-a dat putere să merg mai departe

apă

Era o zi frumoasă în plin sezon de vară. De cu seară îmi propusesem să fac puțină mișcare , așa că m-am hotărât să merg pe Farcul Mare. Un munte de la poalele vârfului Nemira.
Nu este mult de mers până în poiana ce se află pe partea de vest a muntelui. Cam aproximativ 4-5 ore de mers la pas molcom.

E ora 4 de dimineață. O privighetoare își ascuțea corzile pentru concertul din plină zi. Repede mă ridic din pat și alung somnul de pe ochi cu puțină apă rece. Iau câteva îmbucături din gustarea pregătită de cu seară, și m-am așezat la drum.

Ziua se îngâna cu noaptea. La răsărit se zărea de după coasta muntelui, un cer roșiatic și senin ca lacrima. Semn că va fi o zi călduroasă, numai bună de mers prin pădure. Urc pe un drum forestier cam 2 km. Un drum foarte greoi, plin de gropi și de vreascuri uscate, de îți venea să o lași baltă de mișcare. Dar iată că se zărește de după un povârniș, cărarea ce duce spre Poiana Ursului. Îmi fac o bâtă dintr-un alun uscat, ca să am în ce mă sprijini în caz de nevoie și cu forță maximă încalec cărarea, cu gând de reușită.

De abia se zărea, așa că mergeam cu mare atenție, pentru că cărarea străjuia de-a lungul unei prăpăstii. Noroc de alunul uscat, pentru că aveam stabilitate mai bună.
Mă strecor cu greu printre copaci și tufișuri, semn că acea cărare nu mai fusese întreținută de ani buni de zile. Ajung într-o zonă cu mulți copaci doborâți de vânt. Aici, soarele avea puterea să străbată cu razele plăpânde până pe pământ. Mă așez pe trunchiul unui brad uscat , cu gândul să îmi trag puțin sufletul și să îmi umezesc gura cu apă .
Desfac rucsacul și caut. Dar ce să vezi? Uitasem să pun sticla cu apă. Înghițeam în sec, cu gândul la acea licoare binefăcătoare, care să îmi astâmpere setea. Dar lasă, îmi zic eu, că doar voi găsi eu vre-o gură de apă, că doar sunt în pădure nu în deșert. Și am pornit din nou, cu ochii în stânga și în dreapta, că poate poate voi găsi vre-un izvor cu puțină apă. Dar parcă eram în filmele de groază. Nici fir de apă. Totul era uscat, sem de vară toridă.

Nu mă descurajez și urc pe cărare, făcând slalom printre buruieni. Dar printre buruieni am găsit și puțin măcriș. O plantă puțin acrișoară, pe care am mestecat-o puțin, și astfel mi-am umezit puțin gura cu seva ei.

Pe la amiază, când soarele ardea cu putere chiar și în pădure, ajung în Poiana Ursului. O frumusețe de nedescris. Un covor de un verde aprins acoperea poiana. Rugii de mure şi de zmeur străjuiau marginile, iar pe ici pe colo, rătăcit, stătea înfipt bine câte un puiet de brad alb. Buchete mari de sunătoare şi margarete, completau peisajul, de ziceai că ar fi făcut cineva un aranjament floral.

Stau câteva minunte sprijinit de un fag crăcos pentru a-mi trage puţin sufletul, şi mă caţăr cu multă greutate pe primul rând de ramuri. Căci aşa am învăţat la cursurile de supravieţuire, să te caţeri undeva mai sus pentru a putea vedea totul în jur. Mă ţin cu o mână de copac, scot binoclul din rucsac şi arunc o privire peste toată poiana, pentru a mă asigura că nu dau nas în nas cu moş martin.

Aerul puternic oxigenat îmi umplea plămânii, dându-mi o stare de moleşeală. Simţeam că nu mai am putere să stau agaţat între crengile copacului, aşa de tare ardea soarele acolo. Gura îmi era uscată, semn că începeam să mă dezhidratez. Începusem să intru puţin în panică. Dar hai să îmi mai arunc privirea prin ocheanul binoclului, poate voi descoperi vre-un izvor, vreo baltă să aibă puţină apă. Scanez toată zona, şi în cele din urmă, în partea de nord, zăresc câteva măciulii de papură. Acesta era un semn că acolo, prin preajmă, era apă.

Cobor, sau mai bine zis, am căzut, agaţ rucsacul cu grabă pe un umăr şi zoresc pasul spre acel loc. Dar parcă picioarele nu voiau să mă mai asculte. Dar nu mă las, mi-am zis eu în gând. Că de nu beau apă, o să leşin pe aici, şi cine mă mai descoperea? Doar animalele sălbatice puteau să îmi fie „prieteni” necuvântători. Cu greu am ajuns la locul cu pricina. De la circa 10 metri se simţea sub tălpi un sol umed, din ce în ce mai mlăştinos.

Urc pe un povârniş, şi acolo, ascunsă între tije înalte de papură, era ascunsă salvarea mea. Un izvor, care curgea pe o bucată de lemn scobită ca un uluc, într-o fântâna zidită de jur împrejur cu piatră de râu. Dau cu piciorul buruienile , mă pun pe burtă şi sorb cu poftă din apa rece ca gheaţa.Nici nu apucasem să văd că pe margine, pe o stâncă, ce ţinea loc de masă, stătea legat un bolcănel, semn că cineva se gândise la cei ce trec prin acele locuri. Sting arşiţa cu apa limpede ca lacrima, spăl faţa, luând apa cu palmele,care îmi tremurau din cauza deshidratarii.

dsc03288k

După 10 minunte de băut apă, de făcusem o burtă ca la broaște, am recăpatat putere. Respiraţia nu mai era agitată şi faţa mi se înviorase.Mi-am potolit şi foamea cu o bucată de şuncă şi ceapă, şi acum parcă eram alt om.

Am stat acolo lângă izvor, la umbra unui molid, cam o jumătate de oră şi mi-am încărcat bateriile. Nimic nu a putut fi mai minunat, decât acea sorbitură de apă, care mi-a redat forţa de a continua drumul înapoi la poalele muntelui.

Mă uit la busola cu ceas, care deja indica ora două de după amiază. Hai să mergem, îmi zic eu, şi mă ridic. Înainte de a o lua pe cărarea de întoarcere, îmi umplu o pungă, în care ar fi trebuit să culeg zmeură, cu apă. O aşez cu grijă în rucsac, pentru a mai bea când îmi va mai fi sete. Cine era ca mine….. cărând apă din vârful muntelui, nu fructe de pădure. Dar asta e, fără zmeură şi mure poţi trăi, dar fără apă nu!

Întoarcerea a fost mult mai uşoară. Am coborât prin partea de nord, cărarea fiind mai scurtă şi mai accesibilă. Soarele aproape că dăduse după munte, aşa că temperatura mai scăzuse puţin. Apă am luat de La Fantana din poiană, aşa că nu s-au mai „ofilit” picioarele.

În aproximativ 3 ore şi jumătate am ajuns la Cabana Cremenea, locul de unde plecasem de dimineaţă. Se înserase de-a binelea. Trec pe lângă un pârâu, arunc totul de pe mine şi mă scald în apa rece. Totul este aşa de bine. După o zi cu peripeţii, ajung să am apă din belşug. Totul e bine când se termină cu bine!

Îmi amintesc cu plăcere de aceste aventuri pe munte, chiar de nu au fost aşa plăcute. Sfatul meu este să aveţi întotdeauna la voi o sticlă cu apă, căci fără apă rişti să te îmbolnăveşti.
Apa este izvor de viaţă. Fără ea nu poţi trăi! Verifică sursa şi fii sigur de ceea ce bei.

Acest articol a fost publicat în DIVERSE și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

7 răspunsuri la La Fântâna din Poiana Ursului, apa mi-a dat putere să merg mai departe

  1. maya-maria spune:

    Mi s-a făcut dor de munte, de tine și o sete de nedescris.Vreau să beau apă de la FANTANA ta!

  2. Green Eyes spune:

    Bun găsit. Mă bucur să te găsesc și să te citesc.Interesante articole,cu siguranță voi reveni,mai ales după ce o să beau un pahar cu apă,să-mi recapăt și eu fortele.Spor la scris.

  3. Mihaela Pascu spune:

    Mă bucur că în cele din urmă ai reușit să-ți recapeți puterile.Și pe viitor să treci întâi pe La Fantana ca să fii sigur că ai apă în rucsac înainte să pleci în drumeții.

  4. stefania jiga spune:

    Numai cât am citit articolul și deja mi-ai făcut poftă de o gură de apă.Am fugit La Fantana,că nu mai rezist.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Demonstraţi că nu sunteţi un robot *