Enigma din munți

Se anunţă o iarnă geroasă, cum nu a mai fost de 50 de ani.  Este sfârşit de an 1999. Este deja  noiembrie, şi crivăţul suflă furios, trecându-ţi prin toate „ţoalele” de pe tine. Frig nu glumă…..de îţi zdrăngăneau dinţii în gură de ziceai că-s boabe de porumb aruncate la orătănii. Eu tânăr, că doar abia ieşise-m de pe băncile şcolii, zdravăn, curajos nevoie mare, cu aspiraţii pentru un viitor strălucit. De……eram tânăr şi eu! După ce am terminat de tocit coatele pe băncile şcolii, ce era să fac? Căci părinţii nu au mai vrut să scoată de la saltea bani, ca să mă întreţină pe mine. Aşa că am căutat de lucru. Azi mai rău, mâine mai bine, şi tot aşa, dintr-una în alta. Patroni păcălici, muncitori păcăliţi, dar cu drag muncesc. Nu a durat mult, şi mi-am găsit ceva mai de soi. Observator hidro-meteo la staţia meteo Cremenea. Era ceea ce mi-am dorit. Munte, linişte, aer curat…..viaţă de munte. Mi-am intrat repede în funcţie, că doar o făceam din plăcere. Timpul trecea, experienţă căpătam zi de zi, lucrurile intrau pe făgaşul normal. Primul an a trecut aproape neobservat. Vara era plin de drumeţi şi….drumeţe, dornici de a cunoaşte zona, prima iarnă petrecută în munţi…..a fost floare la ureche, ger nu, zăpadă doar cât să schimbe peisajul munţilor, o iarnă lejeră.

 Dar iată că, după o vară de an ’99, cu călduri toropitoare, a sosit şi drăguţa de ea…..iarna. Şi să vedeţi că se cam împlinise spusele meteorologilor, adică a noastre. Ger de crăpau pietrele, zăpadă cât să te saturi doar cât o vedeai, vântul nu mai contenea , viscolind zăpada. Iarnă nu glumă. Dar cum spune vorba  cântecului…..
serviciul e servici……servim patria!
25 km distanţă de parcurs de acasă, prin munte, până la cabană. Cota 680. Nimic neobişnuit. Dar când vezi mormane de zăpadă cât casa, când mai auzi şi „simfonia” lupilor, nu mai este nimic obişnuit. Veneam spre casă o dată la săptămână, când era vreme bună, dar când erau intemperii veneam mult mai rar, acest lucru se petrecea şi din cauză că nu aveam cum merge nici cu piciorul, dar mi te cu maşina.

Se apropia vertiginos Crăciunul lui ’99. Am stat acolo până în ultima săptamână, de dinaintea sărbătorilor. Era aşa de fioros, încât greu pot să îmi amintesc. Noaptea se auzea prin preajmă urlete înfiorătoare de lupi flămânzi, ziua trebuia să fii cu ochii în patru, pentru că nu ştiai de unde poate să apară fiara.  Pe Beny, câinele meu credincios, mi l-au răpit din faţa mea, fără ca eu să mai pot face vreo mişcare. Am scăpat eu, cu preţul vieţii unui câine.
Ca să îmi adun forţele, am luat concediu trei săptămâni. Am prins Crăciunul şi revelionul în oraş cu prietenii. Să mă mai domesticesc şi eu puţin, că de atâta munte, spunea lumea că m-am sălbăticit. Petrecerile şi voia bună de sărbători au trecut repede, aşa că ……la muncă căci patria o cere!

Mai era o zi şi se sărbătorea boboteaza. Atunci când se spune că, crap pietrele de ger. Şi să ştiţi că aşa era. Frig de nu puteai să îţi sufli nasul, de nu puteai să respiri. Ajung în zonă prin jurul amiezei. Ningea foarte tare şi vântul bătea cu peste 80 km/h. Parcă greşisem traseul, ajungând în Siberia. Cu greu am putut intra în cabană. Era zăpada până în uşă. Dau cu lopata timp de o juma de oră zăpada, cu gând că voi putea reuşi să fac vreo cărare. Dar…..muncă în zadar. Seara se lăsase repede. Îmi aprovizionez soba cu combustibil, ca să fiu sigur că îmi ajung lemnele până dimineaţa. O gustare de seară făcută la foc iute, o ştire de la radio, şi mă cufund într-o integramă, cu gând să îi dezleg cuvintele. Oboseala mă copleşise, dar îmi tot căscam ochii că poate poate voi mai descoperi un cuvânt. Somnul m-a furat instantaneu. Afară era un zgomot, încât nu mai desluşeai nici urlet de lup, nici pietre crăpate….nimic. Noaptea a trecut pe furiş, fără să mă bage în seamă. Dimineaţa, ora 5, trezirea. Aveam să transmit datele meteo către centrul de colectare. Când ies afară, cu greu mă port strecura printre nămeţi. Numai bine că era să pup pământul cu nasul. Era un geam de la un hol, dat jos. Măi să fie! Aseară totul era în regulă, dar acum nu mai este. Ce s-o fi întâmplat? O fi fost cineva, dar nu am auzit nimic, urme nu se vedeau pentru ca viscolise zăpada. Îmi făceam tot felul de idei, dar nu elucidam enigma nici într-un fel. Crăpându-se bine de ziuă, văd raftul din spatele cabanei răscolit. Resturile de pâine care le puneam eu pentru veveriţe şi vrăbii într-o cratiţă veche, nu mai erau. Nu mai era nici cratiţa, dispăruse ca printr-o magie. Măi firar să fie! La o poştă era aruncată şi o pungă cu carbit, cu care mai speriam sălbătăciunile iarna. Sfârâia de zor în zăpadă. Măi ce să fie oare? Misterul se înteţea. Mă gândeam eu….dacă era om nu rezista în frigul de azi noapte……lup nu are cum……că nu putea da jos geamul. Nu găseam nici un indiciu. Habar n-aveam. Totul a rămas fără răspuns și începuse să îmi cam fie teamă. Nu mai rezistam, eram într-un stres continuu. Nici nu se făcuse bine ora 12 că deja îmi luase-m tălpăşiţa spre casă.

Ajuns, am povestit prietenilor toată păţania mea. Toţi şi-au făcut fel şi fel de idei, dar nici una care să desluşească enigma. Aşa că am luat cu toţii o hotărâre. Să mergem cu toţii a doua zi spre locul cu pricina. Şi aşa am făcut. De dimineaţă, pe la orele 2 fix, am pornit  pe jos, căci maşina nu putea trece prin aşa zăpadă. Eram 5 curajoşi, bine echipaţi de călătoria nocturnă. Cu greu am putut „înota” printre nămeţi, dar cu toate acestea, la ora 7.30 eram ajunşi cu bine la destinaţie. Am pregătit repede un foc, o gustare,  după care am servit o picătură de curaj. Adusese Vasi o sticlă plină cu curaj, de o culoare roşu ca vişina stricată…..bun nu glumă. Cu sângele fierbând în vene, de la curajul din sticlă, am pornit în desluşirea misterului. Ne-am împărţit în trei echipe, eu mergeam pe malul râului, Mihai cu Ion pe coasta dealului iar Vasi şi Cătălin mai sus, aproape de culme. Ne tot strigam, totodată făcând tot felul de glume. Mergând eu, cu ochii căscaţi cât cepele, dau cu piciorul peste ceva. Măi să fie……era cratiţa în care puneam eu mâncare la veveriţe şi vrăbii. Strig la ceilalţi, au venit într-un suflet să vadă descoperirea. Ne imaginam tot felul de scenarii…..dar fără rezultat. Leg cratiţa cu o sfoară şi plecam iarăşi, trăgând agale prin zăpadă cratiţa. Nu mai mergem prea mult, şi strigă cei de pe culme, să mergem că au găsit ceva. Într-o clipă urcăm cu toţii dealul, şi vedem descoperirea. Un copac nu prea gros, cam cât să îl poţi cuprinde în braţe, era tot sfâşiat. Era ca şi cum cineva l-ar fi tăiat cu cuţitul de la înălţimea unui om şi până aproape jos. Nu erau urme prea vechi. Am zis că doar ursul poate face aşa ceva. Şi doar atunci când este flămând. Dar din ceea ce ştiam, mai era şi că urşii se adăpostesc în bârlog, de cum începe iarna. Aşa că misterul era în balanţă. Să fie urs…..să nu fie urs….
 

Plecăm dezamăgiţi, să ne continuăm drumul. Dar……ce să vezi! Cine apăruse în vale, la vreo 20 metri? Mătăhăia cu greu prin zăpada mare, misterul. Era o namilă înfiorătoare, care în patru labe era, cred, cam până la umerii mei. Ni se zburlise părul , de nici căciula nu mai stătea parcă pe cap. Nici „curajul” din sticlă nu îl mai simţeam. Pur şi simplu nu mai ştiam ce să facem. Să fugim, să strigăm că poate s-o speria, nici o firimitură de curaj. Iau cratiţa şi încep să o lovesc cu o piatră, ceilalţi încep să urle, să fluiere, făceam un zgomot de parcă eram o sută. Dar nimic, ursul nici măcăr nu scâncea. Aşa că am aplicat planul doi. Fuga e ruşinoasă dar e sănătoasă. Şi dăi şi fugi, cădeam ne ridicam, dar nu renunţam. Unul şi-a pierdut căciula, altul şi-a rupt haina, dar fuga era ultima şansă.
În 10 minunte eram înapoi la cabană. Rupţi de oboseală şi înspăimântaţi, ne baricadăm înăuntru şi începem să povestim. Făceam tot felul de glume pe tema ursului din pădure. Eram bucuroşi că desluşisem misterul. Cine fusese în curte noaptea, cine îmi dădu geamul jos de la hol, cine furase cratiţa cu mâncare pentru veveriţe, adevărul ieşise la iveală. Bine că nu dăduse-m nas în nas cu ursul atunci când îşi lua porţia de mâncare, că nu ştiu cum mai reuşeam să fug.

Sfârşitul acestei întâmplări nu a fost fericită pentru Moş Martin. Am anunţat pădurarul din zonă, şi mai târziu, cam la o săptămână, am aflat că l-au împuşcat. Era un urs bolnav, care nu auzea, care avea un picior rupt, şi nu reuşise să îşi găsească un adăpost pentru iarnă. Tragic pentru urs, dar ferice pentru oameni. Căci cine ştie ce mai făcea atunci când i se făcea foame. Sălbăticiunile sunt imprevizibile când sunt înfometate, şi atacă tot ce le iese în cale.

Şi dacă tot v-am povestit această întâmplare, care zic eu că este un subiect bun pentru o carte, să vă mai povestesc şi că în ianuarie, Editura Univers sărbătorește   luna Enigma , luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. 
Mai multe detalii găseşti aici :http://www.edituraunivers.ro/12-enigma

Nu rataţi această ocazie, de pe data de 12 ianuarie şi până pe 31 ale lunii, în care vă puteţi achiziona cărţi poliţiste şi thrillere la preţuri atractive, să descoperiţi concursuri şi informaţii atractive despre cărţi, scriitori şi cititorii acestora, dar mai mult puteţi să aflaţi pe site-ul editurii Univers.ro, pe
pagina de facebook a editurii  sau pe blogurile partenere.

 Ştim cu toţii că, cartea  este un izvor nesecat de informaţie şi satisfacţii pentru orice vârstă. Aşa că, acumularea de cunoştinţe prin cercetarea cărţilor presupune priceperea de a le decodifica, de a le descifra, cu alte cuvinte de a le citi. 

sursa foto-opinca.info,blogal initiative

Acest articol a fost publicat în CONCURSURI și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Demonstraţi că nu sunteţi un robot *